Sau pentru că trebuie. Mă trezesc de multe ori dimineața știind că am anumite lucruri de făcut. Evident, „copilul din mine” dorește o zi în care să stea să se uite la vrăbiuțe și rândunele, să se zgâiască la firul de iarbă să vadă cum crește. Și atunci vine omul responsabil, dă „copilul” la o parte, îi ține un curs de morală cu scop motivator și totul revine la normal. Automotivarea – face minuni. Trebuie să știi cum să te păcălești pe tine însuți să faci ceea ce nu e chiar pe placul tău. Sesiune, examene, vreme petrecută între patru pereți. Afară – distracție, ciripit, adieri, soare, totul verde. Contrastul dintre cele două pare să fie luată dintr-o poezie aparținând curentului romantic. Tentației oricum nu poți să-i reziști. Așadar, ce-i de făcut? În mod evident, îmbinăm utilul cu plăcutul. Îți iei laptopul în brațe și ieși în curte (avantajul de a sta la casă). Ai parte și de aer curat, ciripit și tot acel Jazz, și mai și înveți pentru cursul ăla din care oricum nu înțelegi nimic. Au fost zile în care am refuzat să învăț ziua din cauze obiective: căldură, zgomot, un proiect mai interesant. Mă tot asiguram că o să învăț seara. Dar după o zi de stat în căldură, de lucrat pe la cine știe ce proiect, numai chef de parcurs sute de pagini nu aveam. Examenul se apropie, termenul de predare îi urmează exemplul că, de’(!), timpul trece. Ce e de făcut? Soluția 1.: le alternezi: lucrezi la proiect, faci pauză, mai înveți și tot așa până te saturi că nu mai poți. Soluția 2.:grăbești proiectul și apoi îți lași timp generos pentru parcurs materia. Soluția 3.:nu dormi și le iei pe amândouă bătrânește. Soluția 4.:le lași pe ultima sută de metri. Tactica studentlui se regăsește în soluția 4. Deși mulți știu că nu este cea mai…recomdandată…preferă să adopte acest stil de lucru. De ce? Răspunsul este cât se poate de simplu: superficialitate specifică vârstei îi face să trateze problema cu o oarecare indiferență. „Lasă că mai e timp”. Ei bine, în sesiune „timpul nu mai avea răbdare”. Toată studențimea întră într-un vortex temporal unde „nu era nici azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna”. Fiind unul dintre acei studenți, încep să mă întreb de ce majoritatea procedează așa. Inconștiența, lipsa unui acel cineva care să îi tragă de mânecă…Rămâne de cercetat.
Archives for May, 2008
Da, da, da, ăsta e unul dintre posturile despre cum lași în urmă o perioadă a vieții tale și începi o alta, în care vrei să fii altcineva. În care vrei să te schimbi, pentru simplul motiv că te-ai săturat tu însuți de vechiul sine. Cred că e o perioadă la care ajungem cu toții. Singura diferență este că unii acceptă să vorbească despre ea în public, alții se închid în ei pentru că nu știu încotro s-o apuce. Nu vorbesc acum despre schimbarea de paradigmă din pubertate, a trecut ceva timp de-atunci și oricum mulți dintre noi nici nu o conștientizează. Nici eu nu am știut că mă schimb. Acum, însă, este o schimbare voită. Mă schimb pentru că vreau, nu pentru că tropăie hormonii prin mine. Mă schimb pentru că îmi dau seama că în modul actual de a trăi nu aș rezista societății contemporane dacă aș sta pe picioarele mele. Mă agit prea mult, pun prea mult suflet atunci când mă angajez într-o sarcină. Țin prea mult la ce cred ceilalți despre mine, mă supăr când sunt tratat altfel decât mi-aș dori. Soluția este cât se poate de simplă. O porție sănătoasă de nesimțire, de nepăsare. Și dacă nu sunt privit așa cum mi-aș dori, care e problema? E imaginea lor despre mine, o imagine pe care mi-am creat-o eu în mod inconștient sau o imagine pe care și-au creat-o ei având în vedere criterii la fel de superficiale ca și ei. EU aleg în cine să am încredere, am trecut de vremea în care mă duceam la mama că am fost insultat. Au trecut vre-o 12 ani de atunci, sau poate chiar mai bine. Toată filosofia asta reprezintă mai mult o trecere de la viața de protejat al familiei la cea de persoană care este pregătită să-și ia viața în mâini, care are putea trăi chiar dacă ai lui s-ar duce. Cred că este o problemă de conștientizare a acestei stări. Când stai și de-odată te lovește. Și îți dai seama că acest nou „eu” era în tine de mult, poate chiar de la naștere, dar de-abia acum își arată „chipul”.
