Colega de apartament a avut ceva probleme cu laptop-ul de la o vreme încoa. Pe scurt, avea probleme la circuitele care făceau legătura între taste. Spre exemplu: dacă apăsai Q, scria 1. Chestia asta s-a întâmplat în urma unor evenimente de natură fizică. Adică a scăpat laptop-ul pe jos. Țin să precizez că nu a mâncat sau băut vreodată lângă unealtă.

Așadar, se gândește ‘mneaei să ducă aparatul la un service. Toate bune și frumoase, „da, don’șoară, vă sunăm noi când e gata și vă zicem ce putem să facem cu el”. Într-o zi primește telefonul.

„Nu putem să facem nimic că are lichid în el”.

Colega rămâne tablou. „Dar eu nu am vărsat niciodată nimic pe el”.

„Am găsit lichid în el, cam o ceașcă, așa. Dacă vreți să-l facem tre’ să cumpărați placă de bază noo, cam doo sute de euro așea”.

Colega și-a luat laptop-ul în brațe și l-a adus acasă.

Ca un fel de post scriptum, problemele au apărut de cam o lună. Nu știu ce lichid au găsit ăia, de a ajuns până la baterie, dar, de regulă, apa se evaporă într-o lună!

Rumeinia, simpli ămeizing.

Se făcea că era o zi senină de Decembrie, undeva prin curtea unei facultăți de prin țară, la o țigară, ca între colegi. Una dintre colege, ceva mai matură decât media, povestea că îți angaja fiicele de cum împlineau vârsta de 18 ani la propria firmă și le învăța cam tot ce se putea despre o companie, cum se conduce și toate cele. Nu a menționat poziția, dar la cum o știu pe colega, nimic pompos, care să sară în ochi la CV. Mai ales că fetele sale au un plan de carieră srălucit, ceva la modul un număr însemnat de masterate și cursuri. Adică tipele nu se încurcă așa, cu una, cu două.

Un alt coleg, pentru că tot eram la capitolul „lucrez pentru ai mei”, spune că la fel au făcut și ai lui. Adică l-au băgat acolo în firmă. Tipul ăsta, însă, era Director Economic. De la 18 ani. El abia acum își dă prima licență. Teoretic, cel puțin, în momentul în care termină studiile (facultate + master), are la CV cinci ani de experiență ca Director Economic. Și nu, nu pare genul care să se implice atât de mult în activitatea companiei, cu atât mai puțin să poată conduce un departament economic.

Buuun. În mod evident, atunci când o să aplice pentru un loc de muncă (prin absurd, să spunem că firma părinților dă faliment), evident că are întâietate la selecția de CV-uri. Poate că o să o dea în bară la interviu, ok, dar, clar, zboară locul unei persoane care are șanse mai mari să fie cu mult mai bun ca el pentru postul respectiv. E corect? Nu, dar în țara asta mai nimic nu e.

Acum, vine întrebarea: având în vedere cazul dat, și sunt sigur că nu e, nici pe departe, singurul, ce relevanță mai are experiența profesională pentru selecția de CV-uri? În special pentru multinaționale, care oricum te bagă în training de cum treci de prima poartă a sediului.

Oare nu ar trebui să fie selectate persoanele cu potențial, decât cele care fac, în aparență, dovada unei experiențe relevante?

Un subiect dezbătut de atât de mulți oameni, în moduri atât de diferite, dar cu o idee comună: tot ce se întâmplă în jurul tău, în interiorul tău, are loc, în primul rând, în mintea ta. Auto-motivarea chiar face minuni.

Să luăm câteva exemple.

1. Ai stat deja treaz două nopți la rând, urmează a treia. În total dacă ai dormit cel mult 8 ore și totuși nu îți e somn. Ai un proiect la facultate sau poate ceva de făcut pentru muncă. Și totuși merge strună, exact așa cum vrei. Cum îți explici?

2. Plănuiești ceva important, fie pe plan personal, fie pe plan profesional. Nu contează cât investeși, dai tot ce poți ca să iasă bine. Cum poate să nu te intereseze o investiție?

Și, totuși, ce te ține în mișcare? Răspunsul e simplu: tu. Dar nu în mod direct.

Psihicul uman e cea mai puternică armă pe care o avem fiecare dintre noi, pe de o parte, iar pe de alta, umanitatea per ansamblu. Expresia „poți să miști și munții din loc” poate că e o metaforă neînțeleasă de mulți (până la urmă, cum ‘mnezeu să miști o masă de rocă solidă?), dar exprimă un punct foarte important al caracterului nostru: voința.

Atunci când faci un lucru, cea mai bună mișcare pe care poți să o faci este să îți aduci aminte că mintea ta este cea care pune lucrurile în mișcare, că subconștientul este cel care te ține treaz, cel care te face să te gândești cu atâta pasiune la ceea ce faci sau la ceea ce ai în plan. Cel care scoate din vizor tot ce se întâmplă în jurul tău, care te concentrează într-un singur punct.

Dacă ați simțit vreodată cum vă energizați pur și simplu, fără cafea, fără RedBull, fără țigări, știți cum se simte puterea psihicului. Și care este intensitatea trăirilor pe care o poate induce.

Cred, sincer, că viitorul omenirii nu constă în dezvoltarea tehnologiei. Ci în cea a spiritului.

Ei ne spun că aceste internshipuri sunt făcute pentru studenții care caută să acumuleze experiență. Adică ăia care sunt întreținuți de mami și papi la facultate. Și le dau bănuți pentru suculeț și chiloței. Și băiețelul este trimis cu urlete și crize de nervi de către mami și papi să mai iasă dracului din casă, să vadă cum se câștigă banul și să se mai maturizeze odată, că prea e de jale. Studenții care sunt mai cont propriu nu prea își permit faze de genul. Adică să stai la muncă pe ochi frumoși și-un zâmbet acru.

Printre studenți, însă, mai sunt și câțiva demenți (asemeni subsemnatului) care au considerat facultatea ca fiind acea investiție pe care o faci în propriul tău viitor, acea piesă vitală pentru carieră. Și ca să fie investiția solidă, am făcut două. În același timp. La zi. Chin.

Dar cum vremea trece, că, deh, d-aia e făcută, una din ele a ajuns la final. Cu orarul mai deocheat, așa, am zis că ar cam fi cazul să-mi mai câștig și eu pâinica. Și aici ajungem la punctul de pornire al articolului de față. Sunt de acord că e nevoie de o perioadă de probă, deși e cam trasă de păr ideea. Dacă bagi perioadă de probă, la ce mai chemi omu’ la interviu? Nu d-aia e preselecția aia?

În fine.

Probabil cea mai mare greșeală a fost că nu m-am înscris la master. Am vrut io să fiu mare și tare, să mă angajez.

M-a mâncat, acum mă scarpin.

P.S.: Să acordăm, totuși, ceva mai multă îngăduință organizațiilor care trăiesc din finanțări.

Se făcea că era o zi de vineri, prin septembrie. Trezit cu noaptea-n cap de nevoile studențești de a promova anumite materii, chiar dacă mai târziu decât era cazul, purced, mai întâi, spre a-mi îndeplini datoriile matinale de cetățean curat. Duș, spălat pe cap și toate cele cuvenite. Întâmplarea face că a încăput pe mâinile stimatului Je un tip de balsam de păr necunoscut Măriei Mele. Din ăla pentru oamenii leneși, care cică nu trebuie să-l mai clătești. Se numește „leave in”, genul.

Primele dăți când am folosit necunoscuta substanță – în aparență cu nimic specială față de suratele din aceeași categorie, dar cu denumiri mai neaoșe – l-am clătit, ca tot țăranul. Astăzi, însă, am zis să încercăm să-l utilizăm așa cum l-a făcut tătucu’ ‘mnealui. Inconvenientul (pentru mine, cel puțin) era oricum minor, pentru că aveam de gând să trec pe la frizerie, să aranjăm puțin distinsa-mi podoabă. Și după acest îndelung proces de răbdat toanele frizerului, oricum perul e musai a fi spălat (din nou).

Terminăm (eu și podoaba) treaba prin oraș, ajungem la frizeria cu pricina. La locul faptei, o distinsă balenă albastră de tonaj maximal mă poftește cu un sictir elitist pe un chaise-lounge specific localului. Mă șed frumușel, scoatem ochelarii, îi punem bine și începem procesul. Mă întreabă cum mă tunde.

Zic „păi cum credeți că mi-ar sta mai bine. Cu o cărare pe stânga, pe dreapta…” ‘mneai cu un surâs libidinos zice „dar freza v-o faceți singur. Pierdut, drept?” „Drept”, zic. La faza asta, ce-i drept, a rupt barierele tipologiei comunicării amiabile dintre frizer și client. În traducere liberă, madama a zis în felul următor: „eu te tund cum am eu chef acum, matale vezi ce faci cu rezultatul”. Până la un anume punct, avea dreptate. Frizerul tunde. Hair-stylist-ul e ăla de te aranjează.

Buun. Am zis că poate lipsa de politețe din partea mamiferului e doar o iluzie de-a mea, în special având în vedere privarea de somn din ultimul timp.

Se făcea, din întâmplare, ca pe ecranele aferente distinsului salon să fie un film. Balena poveștii noastre stătea mai mult cu ochii beliți la pozele mișcătoare decât la ce îi făceau mâinile.

Zic în gând „dacă bușești ceva, cu Satana te mărit!”. Nu trece mult timp și iacătă cum o văd că întinde aripa dreaptă spre mașina de tuns. Se descurcă ‘mneaei acolo, face ce face și țac! mă pișcă. „’ți-ar filmu’ al…”. Mai întinde încă o dată aripa să ia fâs-fâs-ul cu apă. Instinctiv, încep să zâmbesc, pentru că știam ce o așteaptă. Udă părul bine-bine și își înfige ghearele în păr, să mă tundă, cică.

(Între noi fie vorba, un frizer profesionist nu își lasă firimiturile de pe sub unghii în părul clientului. Sau mai știu eu ce boli de piele. Sau jegul de pe degete. Dar, după cum știm cu toții, trăim în România. Profesionalismul e la fel de des întâlnit ca o blondă inteligentă).

Văd cum se acrește toată, mai ceva ca un butoi de varză lăsată la murat. Cu toată grația ei de elefant acvatic, își plimbă galant sarmalele prin părul meu. Marea Doamnă a frizeriei de cartier, cu toate aerele aferente, a dat de ceva nașpa. Și nu îi convine deloc.

„Data viitoare când vă dați cu spumă sau cu gel, cu ce v-oți fi dat, să spuneți”, face la mine, foarte scârbită. Zic „dar nu e spumă”, cu același surâs deja întipărit pe față. Pur și simplu nu mă puteam abține să nu zâmbesc. Se lecuise și de pofta de TV și de sictirul muncii. Și să îi fie învățătură de minte că nu e atentă cu porcăria aia de mașină de tuns, să nu mai piște clienții. Fi-ar a…

„E balsam de păr”, continui eu zâmbind. „L-ați aplicat pe părul uscat?” mă întreabă de sus, cu un ton de „țărane, ai dat și tu de d-astea”. Zic „a, dar normal că nu”. Ceea ce era tehnic adevărat. Părul era chiar ud când l-am aplicat. „Să vă clătiți mai bine”, zice. „Dar l-am clătit chiar foarte bine”, zic. În gând, însă, mă amuzam de mama focului. Scârbă de om ești, atunci scârbă să-ți fie.

În final, a fost foarte bine pentru persoana-mi. M-a tuns și repede (pentru că voia sa scape) și mi-am luat și revanșa pentru tratamentul deloc adecvat. Partea interesantă este că va trebui să îmi caut o nouă frizerie, eventual fără balene simandicoase. Nu de alta, dar sunt sătul de aere de Monte Carlo, duhnind mai mult a ceapă și slană decât a eleganță și stil.

S-a menținut chestia destul de multicel. Unii ar spune că poate prea mult. După ce am fost acuzat de imaturitate și spoit cu oo stricate, într-o zi vine soarta și îmi șoptește suav „it’s time to grow up, bă boule!”. O bag în gaura cheii și-mi văd de muncă. Adică de stat degeaba.

Mai trece o leacă de timp, vin și altele – că de, un rahat nu pică pleașcă de unul singur, mai aruncă și stropi – și uite așa se ivesc mai multe probleme simultan. Probleme care necesită finanțare. Și nu mă refer tocmai la fondurile structurale. Pentru această dilemă, iezigstă (sic!) mai multe rezolvări posibile.

Rezolvarea numărul unu: pornim o afacere. Pentru asta se putea recurge la un credit pentru IMM-uri. Giram cu sufletul (vedem aici o subtilă asemănare între bancă și Satana, da? Bun.) și îi dădeam bice. Am meditat la ideea asta ceva timp. Am găsit și o soluție foarte mișto, care mă motiva și îmi plăcea foarte, foarte mult. Apoi mi-am adus aminte de: taxe, impozite (mai ales ăla forfetar), toată șpaga aferentă și toată mita pe care eram nevoit să o dau când îmi veneau ‘jdemiile de controale de pe te miri unde. Și tot atunci mi-am adus aminte de multitudinea de beneficii pe care le obțineai la contractarea unui credit în diverse state de prin UE și cât de mult erai susținut de stat să pornești o afacere. Și am intrat în depresie.

Rezolvarea numărul doi: ne angajăm. Opt ore pe zi la muncă, la finele lunii luăm salariul și gata. Convenabil. Apoi mi-am adus aminte de: eventualitatea unui șef cretin și/sau nefe, exploatarea unui entry-level, faptul că nu muncești doar opt ore, ci vreo paișpe, salariul de toată jenibilitatea posibilă. Și tot atunci mi-am mai adus aminte de toți mafioții sus-puși prin lumea bugetarilor și de veniturile lor porcoase, luate pe stat pe un scaun și dormit. Și am intrat iar în depresie.

Rezolvarea numărul trei: emigrăm. Oriunde. Nu contează. Oricum e mai bine ca aici. Cu studii, cu ceva work and travel sau vedeam. Apoi mi-am adus aminte că nu poți să pleci chiar cu mâna-n dos, că îți trebuie niște bani, pe care nu am de unde să-i iau. Iar dacă aș fi plecat la studii, bani de întreținere acolo – yok. Și tot atunci mi-am adus aminte de toți hoții și de toți lingăii care se plimbă peste tot prin lume pe banii altora, de toate curvele întreținute de boșorogi cu bani și de toți copiii de bani gata care nici nu știu să se șteargă de muci la bot, în schimb au la CV trei sferturi din mapamond la „țări vizitate”. Și am intrat în depresie.

Rezolvarea numărul patru: mă apuc de furat. Dar pentru asta trebuie să intru în politică. Și nu vreau.

Ce mă fac? :(

P.S.: n-am intrat niciodată în depresie cu adevărat. E doar o metaforă recurentă. Luați-o ca atare. Mulțumesc anticipat.

În spatele chestiunii în cauză stau niște chestiuni foarte interesante. O societate e formata din mai mulți indivizi, nu? Bun. Dacă fiecare dintre ei manipulează, ce se întâmplă cu fiecare persoană de lângă? Aha, exact. Este manipulată. Voit sau nu. Mi-aș paria banii de țigări că facem chestia asta mai mult în mod conștient decât invers.

De ce ne-am lăsa manipulați? Până la urmă e o chestiune cam… „morally gray”, așa, să manipulezi, nu? D-apăi să te mai și lași! Dar ce ‘mnezeu, n-ai sânge în tine? Cum, doar suntem niște anarhiști cu toții, luptăm împotriva sistemului, facem revoluții la fiecare 5 ani, dăm jos Guverne, spargem, rupem, tragem cu dinții de niște valori foarte bine fundamentate în mentalul nostru colectiv, normale noastre sociale sunt bazate pe niște idei de care chiar și Papa Însuși ar fi mândru!

Pă dracu.

Oricât de emo ar suna, ne lăsăm manipulați ca să ne demonstrăm că nu suntem niște roboți sociali. Că suntem vii. Că încă suntem umani. Într-o lume care pune preț pe elementele de civilizație în detrimentul celor de cultură, ies în evidență mai mult lucrurile care ne arată propria unicitate. Și cum pentru a persuada și manipula e nevoie de tehnici create special pentru fiecare individ sau grup în parte, uite unde s-a ajuns. :)

În mod evident, nu mă aștept să priceapă toți mediocrii că „a manipula” nu e o chestie aiurea. Face parte din viața fiecăruia.

Cred cu tărie că rămânem aceiași de când dăm cu freza de patul de spital, până ajungem să ne fâlfâim prin al nouălea cer. Oamenii nu se schimbă, monșeriți și monșerițe. Doar că, pe măsură ce își iau pumni în cap și șuturi în fund, mai scot la iveală câte un As din mânecă, șosetă sau de unde îl prind mai bine.

Revenind.

Nu tot timpul trebuie să mergi înainte. Că doar nu suntem nici cai și nici pionierii lu’ Nea Ceașcă. Să fim serioși. Câteodată mai bagi și în marșarier și te rogi la tot ce poți să nu intri în ce nu trebuie, că se îndoaie tabla și asigurarea costă mai mult.

Înainte mergem toți. Că doar de, te uiți pe unde calci, te mai ferești de una, de alta, mai arzi un pumn la rândul tău și merge. Unii se grăbesc mai cu talent, alții mai cătinel. Dar ce te faci când înainte nu mai e nimic? Ambreiaj, R, vruum. Altă rută. Aici zice dead end. Ai comis-o, ghinion de neșansă. Se mai întâmplă și la case mai mari.

Să treci de la bine la rău e cel mai de rahat sentiment pe care îl poți experimenta. Să te trezești deodată cum norul de sub tine începe să plouă, harpa se crapă și tu începi să pierzi teren. Ori te prinzi de ce poți, ori aștepți să se termine episodul ăsta și te lași în voia hazardului. Persoanele haotice vor alege varianta cu neantul. Persoanele melancolice se prind de ce pot. B va alege să revină la starea inițială, aia de dinainte de tot clișeul ăsta cu norul. E cel mai just, zic

De ce să mă chinui să mă agăț, de ce să nu am control asupra vieții? Ce, am băut gaz? Nu, monșer. Revin frumușel la cum eram înainte și de acolo mai vedem. Problema e că nu e ușor deloc. Așa să dăm din degete pe tastatură nu ne doare, că doar nu avem ce pierde. Bine, poate mai sare câte un fir de praf de pe sub butoane, dar să nu ne plângem din nimicuri.

Să treci prin momentele de regres e ca și cum ai lua la rând toate cele nouă inele din Infern, te-ai lua la trântă cu armatele Creatorului și cu toți Zeii din Pantheonul grecesc, în același timp. Să treci peste tine, peste dorință, peste instinct, peste imaginea ta asupra realității. Să te întorci psihic în timp, iar fizic să mergi înainte, e o ruptură mai dureroasă ca atunci când te-ai tăia cu un cuțit ruginit. (N-am trecut niciodată prin asta, e doar o metaforă, dar ați înțeles voi. A, o mică nota bene: un cuțit neascuțit nu taie. Sfâșie)

Să nu se înțeleagă greșit acum. Nu înseamnă că, dintr-o dată, renunț la tot ce am acumulat în perioada asta, experiență, prieteni, cunoștințe sau altele. E doar o chestie pe care o fac la nivel intern, psihic. Pentru confortul personal și nimic mai mult. Revin acolo unde îmi era cald și bine înainte să îmi fie și mai bine.

Important e să ieși din ploaie. Să nu răcești.

P.S.: Din perspectiva unora, chestia asta se numește tot mers înainte. Că treci peste și îți vezi de viață. Ce am scris eu aici pune accent pe altceva.

Românul s-a calicit dintotdeauna, dar asta e altă mâncare de pește (stricat). Important e că Nea Vasîle nu-și ia Fanta, că-i scumpă, dom’le, așa că bagă doo de sifon și-un plic de Tec, niște Snagov și o pâine. Mucegăită. De ce să ia doar două chestii? Poa’ să-și umple punga (de rafie) cu bunătăți fără număr, să ducă acasă la ăia micii să le ajungă o săptămână, nu?

Ce-i aia „calitate”? O prostie, dom’le, parcă să zic că am auzit ceva pe la TeVe de chestiunea asta dar oricum nu-i de luat în seamă. Cine știe ce parlamentar a cumpărat „calitate” ăsta și ne bagă acum pe gât prostii. Da, da, așa a zis vecinu’ de la 5. Și îl știe tot blocul, vecinul e om înțelept. A făcut liceul!

Când mă fac mare, o să iau creierele românilor și o să le spăl cu săpun de casă. Că pentru Dero n-am bani. Și o să le bag în cap că trebuie să trăiască bine, să își satisfacă cele câteva plăceri pe care și le mai permit, să nu se uite ca boul la barieră când trece trenul atunci când au poftă de ceva bun, să nu mai zică „e, lasă tată, n-avem bani de ciocolată d-aia. Na două dinastea”, pentru că oricum iese la aceeași bani.

Să învețe în ‘mnezeii mamii ei de treabă că e mai chic să trăiești frumos decât degeaba.

Trăim în mileniul al treilea. Am coborât din pomi de sute de mii de ani, dacă nu mai bine. Se presupune că am evoluat. Ce înseamnă evoluție? Mă refer aici strict la fizic. Înseamnă că ne-am îndreptat cocoașa, că doar am început să mergem pe jos, nu? Nu mai e nevoie să ne ferim de crengile de deasupra. Am devenit mai puțin butucănoși. Ne-am mai înălțat, am dobândit un fizic mai atractiv. Am căpătat trăsături ceva mai delicate, mai…finisate. Și nu în ultimul rând, am scăpat de blană.

Din homo sapiens, au rămas doar piele și os, în primul rând, femeile. Că doar ele sunt „sexul frumos”. Bărbații să zicem că, fiind mai din topor, au trecut la stadiul de uman ceva mai târziu. În fine. Societatea a evoluat, pretențiile de la sexul opus au crescut și s-au sedimentat, transformându-se în nevoi. Corect? Bineînțeles.

Pe lumea asta mică și deloc aerisită, majoritatea bărbaților preferă o femeie non-hippie. Adică fără blană pe ea, mai pe nicăieri. Să fim serioși, apoi ce femeie are tupeul să iasă pe stradă cu șiroaiele de păr curgându-i lin pe gambe? Să mai fie și vară, să poarte și o fustă scurtă. Deliciu, nu? Eventual să mai fie și transpirată. Oh, da!

Dacă mie, ca bărbat, îmi place ca femeia din fața mea să fie epilată, stau și mă întreb: oare femeii din fața mea îi place să aibă în față un bărbat sau un anume obiect de mobilier îmbrăcat în blană? Mă refer aici la o femeie modernă, frumoasă și inteligentă. Sau măcar să tindă spre a fi așa. Nu luăm în cadrul analizei fetele bătrâne care ar călări orice. Sau nimfomanele. În plus, dacă stau să mă gândesc, poate că și pițipoancele preferă un tip fără păr. Chiar dacă nu sunt tocmai deștepte, au un anume simț al esteticului. Cred. Trebuie cercetată problema. Sociologic vorbind.

Să luăm, pe rând, dezavantajele în a sta cu blana pe tine:

• transpiri mai mult. Să ne aducem aminte că animalele au blana mai subțire în sezonul cald, tocmai din motivul ăsta, anume să nu piardă apă. Oamenii, însă, nu schimbă blana în funcție de anotimp. Eventual damele. Blana de nurcă.
• dacă transpiri mult, puți. Nu numai că ai mai multe celule moarte pe piele în urma transpirației, dar emani și mai multă căldură, deci corpul degajă și mai mult miros. Deci puți și mai mult. Mirobolant!
• celulele moarte îți astupă porii. Porii astupați formează coșuri. Coșurile înseamnă infecție. Și noi știm foarte bine că nu e foarte ok să stăm cu o piele infectată, nu?

Cum rezolvă mama natură problema asta? Face oameni nepăroși. Ce faci dacă, totuși, ești unul dintre ghinioniștii care au scăpat prin găurile de la sită? Suporți consecințele: ori rămâi păros, ori rezolvi problema și îți iei peste față toate glumele homofobilor. Chiar dacă tu nu ești gay, ești văzut ca unul. „Ce faci mă tu? Poponarule!” „Zise urangutanul în timp ce se scobea în nas. Vezi că ți-a ieșit un liliac de la subraț”.

Noi să fim sănătoși.