B-ul.ro

Facultate îți ascute mintea.

Nu mă refer la sensul propriu. Nu îți bagă nimeni capul între ușă și toc ca să-ți ascută craniul. Citește cu atenție…

Să fii student la comunicare înseamnă să-ți crească așteptările de la cei din jur. Când cineva nu îți dă informația pe care tu o vrei începi să cauți și dai dintr-una într-alta pentru că ai dobândit uneltele necesare să despici firu-n paișpe. La un moment dat ajungi la diverse concluzii și încerci să o alegi pe cea mai bună.

Mintea îți devine ca un bisturiu. Taie tot ca să caute ceea ce s-a vrut de fapt a fi spus. Cauți printre cuvinte de parcă ai încerca să alergi printre picăturile de ploaie în timpul unui uragan (nujt ce am cu uraganul…presupun că îmi place). Devii sensibil la orice fel de element al comunicării și parcă fiecare detaliu îți sare în ochi. Și nu întotdeauna într-un mod plăcut. E ca și când ai tăia ceapă. Doar că în cazul de față încep să-ți sângereze urechile, tremuri ca străpuns de un ger arctic și te întrebi „ceCeCECECECE?” atunci când cel cu care vorbești tocmai a scăpat un porumbel mai ciufulit din străfundurile esofagului.

În mod cert această sensibilizare are și un caracter pozitiv – sau cel puțin sper – pentru că altfel oamenii de PR/CR/publicitate ar sta internați la „9” cel puțin două treimi din viață la câte ciori vezi zburând pe la diversele emisiuni televizate.

Sau poate sunt doar eu. Dar din când în când parcă mi-aș dori acea mică porție de ignoranță binefăcătoare de care beneficiază cred că 90% din populația lumii.

Dar cum nu poți avea totul, te mulțumești cu ceea ce ai.

Over and out.