B-ul.ro

Inspirat de ce a scris Ligia noaptea trecută, am zis că decât să-mi pocnească vreo venă, mai bine mă pornesc să scriu fără să mă uit înapoi. Inspirat în sensul de „wow, nu o știam așa sinceră” . Greu de crezut, dar să trecem la ceva mai important. Eu. Deși, înainte să citiți aici, mai bine ați parcurge articolul ei, ar face (sic!) mai mult sens.

Ideea e că de ceva vreme stau așa și mă gândesc încotro mi se duce viața. Cred că e astenia de final de facultate. Sau poate mă apropii de moarte și începe să-mi pară rău că nu mai am mult de trăit. În fine.

Cum a început totul: pe la mijlocul verii de la sfârșitul anului trecut am stat așa și m-am gândit io ce o să fac când ies de la ultimul examen (oficial) din viața-mi plănuită. Anume susținerea licenței. Dacă după Bac știam exact ce e de făcut, facultatea, acum mă simt ca o muscă-ntr-un roi de albine. Toți în jurul meu par să aibă un traseu bine stabilit, numa’ io mă scarpin ca țăranu-n cap și mă uit spre cer ridicând din umeri: „Încotro, Doamne?”.

Am zis, prima dată, că mă înscriu la un masterat, văd io de care, și văd ce apare pe parcurs. Pe vremea aia era încă vară, venea ultimul an, destul timp de gândit. Dup-aia zic, mă, mai bine fac un masterat în afară, unu’ beton, să pice boul la barieră. Caut ce caut, găsesc la Boston University un masterat pe PR. Deja mă vedeam PR-ist te miri prin ce companie americană.

Dar. Mai stau și mă mai gândesc, zic, mă, hai fac masteratul pe un alt domeniu. Că na. Să avem la CV încă o specializare. Îmi pică mie cu tronc jurnalismul. Zic a, mă fac jurnalist, scriu la gazetă. Ș-așa îmi place să scriu și să aberez, de ce să nu iau un ban pe treaba asta. Nu? Deja mă vedeam jurnalist, alergând după subiecte, luând interviuri, etc.

Dar face soarta ce face și mă întâlnesc cu un nene care-mi zice: mă, înțeleg că vrei să pleci. Dar fii atent la asta: dacă nu rămâi acolo, o să te întorci aici. Nu? Da, zic. Buun, zice. Știu oameni care la un masterat de £5000 (făcut în UK) li s-a spus că-s supracalificați. Zic, aoleu, păi la un masterat de $60.000, ce naiba o să-mi zică? O să mă dea afară și din țară.

Ș-așa îmi zboară din cap și cu plecatul. Acum câteva zile (bine, poate câteva mai multe), ascult emisiunea lui Olix (foarte tare tipul și la radio și în viața de zi cu zi). Și atât de tare m-am amuzat și m-am distrat și m-a binedispus că am zis „de ce nu?”. De ce n-aș face ceva mai…altfel. Gen lucrat la un radio. Nu zic DJ, că numai vocea radiofonică n-am. Dar ceva să cunosc cât mai mulți oameni, așa cum nu-i cunoaște nimeni.

Mă uitam azi prin pozele din studioul OneFm. Oamenii ăia sunt…extraordinar de normali! M-a luat total prin surprindere. Dacă le-aș fi văzut pe Ana Moga sau Dana Nicula pe stradă m-aș fi așteptat să fie două tipe îmbrăcate super trendy (fițos, adică) și etc dar nu, sunt la fel ca mine și ca tine. Foarte…umane. Poate că sună stupid, dar atunci când știi o persoană doar după voce, îți creezi o imagine foarte diferită de cea reală. Cel puțin asta fac eu.

Să revin la oaia mea. Zic, de ce nu aș trimite un email la un post de radio „bă, vreau să lucrez la voi. Nu știu cu ce se mănâncă nimic d-acolo, dar învăț”. Evident, o să îmi răspundă, în cel mai bun caz, cu „nu”.

Pe lângă faptul că mă simt mai aiurea ca la pubertate (atunci măcar nu băgam nimic în seamă), habar n-am încotro mă duc, habar n-am unde vreau să mă duc, de ce și când. Nici nu știu ce vreau. Mă sperie gândul că habar n-am ce se alege de viața mea, având în vedere că am știut tot timpul ce voi face. După generală am știut la ce liceu merg, după liceu am știut la ce facultate, după facultate, ciu-ciu. Gândiți-vă că sunt genul de om căruia îi place să știe cel puțin cu o zi înainte ce are de făcut. Acum, pauză.

Apropos, pe această cale anunț că îmi caut și de muncă. Undeva. Nu știu unde. Dar să fie ceva ca lumea, ceva ieșit din banal. Să nu mă facă să merg la muncă cu gândul de „rahat, iar aceeași prostie. Deja vreau acasă”. Ceva care să mă facă să zic „oaaaaauuu, cât de tare!”.