B-ul.ro

Și uite-așa ne uităm noi cu jind la propriul trecut. „Vai, ce frumos era când plecam în tinerețe[…]”. Deja e clișeu pentru noi. Mai ales ăștia care ne credem filozofii târgului din deal. „Da’ de ce nu te bucuri de ce ai acum, dom’le? La ce te mai gândești la ce-a fost?” Iete d-aia. Pentru că se poate.

De fapt explicația e alta. Și din păcate e tristă… Pe măsură ce înaintezi în viață te maturizezi (sau ar trebui). Pe măsură ce te maturizezi începi să îți dai seama că fiecare lucru sau persoană din jurul tău are un anumit fel de valoare pentru tine. Cam tot ceea ce intră în contact cu tine te schimbă, chiar și insesizabil. O dată cu amploarea influenței vine și atașamentul față de persoana sau lucrul respectiv. Până acum e logic? Întrebări? Bun.

Ne obișnuim cu prezența acelui ceva sau cineva. Ne devine drag și indispensabil. Ajunge să fie parte din rutina noastră de zi cu zi. Dar noi, oamenii, suntem proști. Foarte retardei, așa, din codul nostru genetic. Pentru că nu ne dăm seama de importanța acelui element vital decât după ce nu mai este. Dispare și de-odată lumea se oprește. Nu mai respiri, ceva se întâmplă. Și nu-i a bună.

Scriu acest articol pentru că m-a lovit un gând: cum ar fi acum dacă aș rămâne fără nici un cunoscut lângă mine? Cum ar fi ca, dintr-o dată, să mă trezesc într-un nimic? Păi la cât mă cert cu taică-miu și la câte discuții în contradictoriu am cu maică-mea acum, la cât de mult mă enervez din cauza unor nimicuri spuse de prieteni, pe bune că totul pare să fie o prostie, un joc al imaturității mele. Asta pentru că nu de puține ori am auzit „ce copil eram când eram de vârsta ta”. Și chiar așa e.

Încep să valorific tot ce am, încep să mă bucur de cei din jur ca și când i-aș fi pierdut ieri.

Sper să nu-mi crească acuș o barbă albă…