B-ul.ro | Nu vreau
This is the weblog of a Eastern European in a rough world.
blog personal, blog, personal
16297
post-template-default,single,single-post,postid-16297,single-format-standard,ajax_fade,page_not_loaded,,qode-title-hidden,qode-child-theme-ver-1.0.0,qode-theme-ver-10.1.1,wpb-js-composer js-comp-ver-5.0.1,vc_responsive

Nu vreau

De când mă știu am avut oroarea de „a fi mare”. Să merg la muncă, să stau acolo într-un birou cu alți douăj’de inși, să-mi amorțească toate alea pe un scaun în fața unui calculator, zgâindu-mă într-un monitor la tabele, cifre și alte bazaconii. Urât. Idealul meu în viață nu prea era ăsta.

S-a menținut chestia destul de multicel. Unii ar spune că poate prea mult. După ce am fost acuzat de imaturitate și spoit cu oo stricate, într-o zi vine soarta și îmi șoptește suav „it’s time to grow up, bă boule!”. O bag în gaura cheii și-mi văd de muncă. Adică de stat degeaba.

Mai trece o leacă de timp, vin și altele – că de, un rahat nu pică pleașcă de unul singur, mai aruncă și stropi – și uite așa se ivesc mai multe probleme simultan. Probleme care necesită finanțare. Și nu mă refer tocmai la fondurile structurale. Pentru această dilemă, iezigstă (sic!) mai multe rezolvări posibile.

Rezolvarea numărul unu: pornim o afacere. Pentru asta se putea recurge la un credit pentru IMM-uri. Giram cu sufletul (vedem aici o subtilă asemănare între bancă și Satana, da? Bun.) și îi dădeam bice. Am meditat la ideea asta ceva timp. Am găsit și o soluție foarte mișto, care mă motiva și îmi plăcea foarte, foarte mult. Apoi mi-am adus aminte de: taxe, impozite (mai ales ăla forfetar), toată șpaga aferentă și toată mita pe care eram nevoit să o dau când îmi veneau ‘jdemiile de controale de pe te miri unde. Și tot atunci mi-am adus aminte de multitudinea de beneficii pe care le obțineai la contractarea unui credit în diverse state de prin UE și cât de mult erai susținut de stat să pornești o afacere. Și am intrat în depresie.

Rezolvarea numărul doi: ne angajăm. Opt ore pe zi la muncă, la finele lunii luăm salariul și gata. Convenabil. Apoi mi-am adus aminte de: eventualitatea unui șef cretin și/sau nefe, exploatarea unui entry-level, faptul că nu muncești doar opt ore, ci vreo paișpe, salariul de toată jenibilitatea posibilă. Și tot atunci mi-am mai adus aminte de toți mafioții sus-puși prin lumea bugetarilor și de veniturile lor porcoase, luate pe stat pe un scaun și dormit. Și am intrat iar în depresie.

Rezolvarea numărul trei: emigrăm. Oriunde. Nu contează. Oricum e mai bine ca aici. Cu studii, cu ceva work and travel sau vedeam. Apoi mi-am adus aminte că nu poți să pleci chiar cu mâna-n dos, că îți trebuie niște bani, pe care nu am de unde să-i iau. Iar dacă aș fi plecat la studii, bani de întreținere acolo – yok. Și tot atunci mi-am adus aminte de toți hoții și de toți lingăii care se plimbă peste tot prin lume pe banii altora, de toate curvele întreținute de boșorogi cu bani și de toți copiii de bani gata care nici nu știu să se șteargă de muci la bot, în schimb au la CV trei sferturi din mapamond la „țări vizitate”. Și am intrat în depresie.

Rezolvarea numărul patru: mă apuc de furat. Dar pentru asta trebuie să intru în politică. Și nu vreau.

Ce mă fac? 🙁

P.S.: n-am intrat niciodată în depresie cu adevărat. E doar o metaforă recurentă. Luați-o ca atare. Mulțumesc anticipat.

Tags:
No Comments

Post A Comment

Comment moderation is enabled. Your comment may take some time to appear.