B-ul.ro

Dileme vin, dileme pleacă. Așa le șade bine. Să nu trândăvească prea mult pe teritoriu ostil că iese cu scandal. Problema e că dilemele sunt întotdeauna pe teritoriul inamicului: siguranța. Că doar cine-a zis dubito ergo cogito, cogito ergo sum nu era prost. Știa d’mnealui ceva.

Și, iaca, am ajuns de la o potecă bine bătătorită în noroi. Mă plictisisem de bine, am zis să mai fac o schimbare, două chiar, prin viață. Mi-am luat var și o pensulă și dă-i cu spor. Acum totu-i alb, frumos. Pereții erau prea încărcați de planuri și totul părea prea…cliché. Sau poate că a ieșit albul din spatele mâzgăliturilor și mi-e mie rușine să recunosc. Tot ce-i posibil.

În fine.

Am fost crescut cu povestirile alor mei care au luat-o de la zero-absolut și au urcat prin muncă și lacrimi. Amândoi au plecat de la părinți. Au plecat cu nimic. Au mâncat trei luni pe valiza tatei de ofițer, cu o lingură și o furculiță de alamă (cine a trecut prin armată știe). Dintr-o strachină.

Au trudit numai ei știu cum. Și acum e bine. Pentru curioși, că tot e politica la modă: nu, nu e nimeni din familie în niciun partid. Pentru că „partidul” nu-mi dă mie de mâncare. Au ei burțile lor de umplut. În fine. Revenind.

Pe tot parcursul educației mele mi s-a spus într-una că voi fi ajutat pe viitor ca să nu mă chinui așa cum au făcut ei. Că nu trebuie să încep săpând în pietre. Că o să am o scară de unde să încep să urc. Buun. Viitorul sună bine, nu?

Nu. Nu sună deloc bine. Mă uit la ai mei. Nu sunt îmbătrâniți înainte de vreme. Arată chiar bine. Probleme de sănătate evident au, după atâtea nopți nedormite și nervi vărsați cu unu sau cu altu. Dar sunt fericiți că au muncit pentru ceea ce au, sunt mândri de ceea ce au făcut. Și eu sunt mândru de ambiția lor, de dorința de a fi cineva într-o lume în care mai toți au impresia că ești un nimic.

Și vreau să încep și eu, la rândul meu, să-mi clădesc viitorul așa cum vreau. Nu doar să adaug niscaiva ciment peste o fundație deja întărită. Și din care e posibil să nu iasă o casă așa cum vreau eu. Așadar…

De ce să nu plec? De ce să nu merg acolo unde nu mă știe nimeni, unde o să cresc doar dacă sunt atent la ce fac, unde să gust amarul greșelilor. Dar și dulcele victoriei.

Și acum, punctul culminant!

Mă tot bate gândul să plec departe. Peste ocean. Unde oamenii sunt altfel. Nu spun că-s mai buni. Doar altfel. Unde, cred eu, în naivitatea mea, că oricine poate face ceva. Unde cei care fură sunt prea sus să mă intereseze. Unde politica nu mă afectează, pentru că nu e țara mea. Unde sistemele sociale, economice, culturale, etc, sunt bine puse la punct.

Poate că sunt un laș pentru că fug de aici. Că nu mai vreau schimbare peste schimbare, că vreau un viitor mai stabil. Că vreau să știu ce mă așteaptă mâine. Fără să-mi tremure genunchii gândindu-mă că mai schimbă ăștia o lege și mă ia dracu’ cu tot cu firma mea. Un impozit forfetar sau mai stiu ce.

De ce să mai stau?