B-ul.ro

Și bătrânețea iat-o cum vine.

Post-ul de față e mai mult o explicație față de prietenii pe care îi am de atâta amar de vreme și pe care i-am cam privilegiat de distinsa-mi prezență la întrunirile de rigoare organizate în ultima lună și jumătate.

Hem-Hem…

Sincer spun: am obosit. Am doar 20 de ani și gândesc ca ai mei la 40-50. Vreau liniște, vreau aer curat, vreau să fiu izolat, vreau să nu mai știu nimic de lumea în care trăiesc, să uit de toate, să nu-mi pese de nimic. Să fiu doar eu cu ai mei, departe de tot Iadul care începe nu doar să te înconjoare dar și să-ți dea șuturi în te-miri-ce moment total nepotrivit când tocmai te-ai trezit dimineața și ți-ai propus să ai o zi minunată.

No, problema îi gravidă și prezintă umflături. Di șie? No, pentru că tocmai amu începe calvarul. Primul an de facultate a trecut mai repede parcă decât toți anii de școală la un loc. Următorii vor trece și mai repede și o să mă văd aruncat în ceea ce unii numesc boem „viața adevărată”. Adicătelea griji, șeful – cu ochii injectați, că altfel nu se poate – din dotare și tot prețul pe care îl ai de plătit pentru anii de copilărie nevinovată: stresul orașului, nebunia care te cuprinde treptat, ca un virus cu o perioadă generoasă de incubație.

Sunt în stadiul în care mă uit pe geam și îmi dau seama că o să-mi fie foarte, foarte dor de clipele de stat degeaba. Deja când mă mai sună vre-un prieten să ies „în oraș” încerc să caut tot felul de scuze să stau acasă, în armonie cu praful de pe birou și muzica liniștită dirijată de Winamp. Deja când mă urc în mașină știu că o să întâlnesc cel puțin un șofer disperat, o babă care trece neregulamentar strada în cel mai nepotrivit loc, un câine mort pe stradă și că o să stau cel puțin 20 de minute în trafic, „bară-la-bară”.

Doar cât am stat să-mi amintesc aceste mici detalii mi-a pierit cheful de orice, chiar și de a scrie.

O – și apoi să nu uităm de localul unde o să stăm, unde muzica va ajunge la un anumit moment destul de gălăgioasă încât să nu te mai înțelegi cu vecinu’ de masă și că, pe măsură ce stai în acel loc, hainele îți vor mirosi și mai tare a fum de tutun și că ochii te vor ustura și mai mult.

Am ajuns să nu îmi mai placă aglomerația, agitația care altă dată mă fascina. Printr-a XIa eram în fiecare sfârșit de săptămână într-un club, dansam până dimineața și apoi o luam de la capăt.

Acum dacă m-ar invita cineva într-un astfel de loc aș spune ori că e el nebun și n-are ce face, ori că sunt eu un mic moșulică îmbătrânit înainte de vreme. Și se pare că varianta a doua e cea reală.

Și uite-așa am ajuns exact ceea ce nu mi-am dorit. Spuneam într-un post de acum…ceva timp…că suntem oameni obosiți, îndemnam oamenii la acțiune, la o viață mai puțin sedentară.

Și ghici ce fac eu acum…Stau. Și ce bine e!